TACITURN

Ma ingrijoreaza mult lipsa mea de bun simt, si mai ales de atentia mea care de mult nu mai e indreptata spre ceea ce trebuie, spre exemplu acum: scriu ca sa nu citesc( am inceput sa citesc „Diplomatia” de Henry Kissinger)- am inceput sa citesc cartea asta nu pentru ca voiam sau pentru ca imi trebuia pentru facultate, ci din snobism, poate invidie pe unii care stiau mai multe despre asta decat mine. Cam asta fac eu de obicei: ma arunc inainte fara sa stiu si fara sa imi acord un avans, in care sa ma gandesc la urmatoarele obstacole. Sunt o persoana ca toti ceilalti, insa mult mediocra. Habar nu am ce fac, de ce fac, si ce scop am, stiu doar ca ma asteapta ceva bun daca sunt si eu in rand cu toti ceilalti. Oare asta inseamna sa iti traiesti viata? Sa faci ceea ce trebuie, pentru ca toata lumea face exact asa?! Nu stiu ce sa spun, cred ca totusi m-a luat putin valul si am inceput sa filozofez pe o tema mult departe de puterea mea de intelegere. Nu stiu ce pot sa mai scriu, stiu doar ca vreau sa scriu, ideea e ca nu cred ca am tot ceea ce trebuie pentru a scrie. Un om care scrie- in viziunea mea- este un om ale carui cunostiinte depasesc limita normalitatii, este un om cu perspective, cu imaginatie, cu un har mult mai mare decat acela de a gati, sau de a juca mingea pe maidan, sau poate de a fi expert in marochinarie. Omul care scrie( altii il numesc „scriitor”) este un om care in orice vede material pentru scris, nu se sfieste sa scrie despre ganduri absconse sau despre o bila care se rostogoleste, totul consta in atentia pe care o acorda fiecarui detaliu scris. Eu vad acest om ca pe un Creator, care porneste de la nimic si desfasoara in fata ochiilor nostrii o capodopera, care urmeaza pasii stabiliti numai de el, pentru a infatisa ceva negandit de alte minti, ceva unic. Eu, spre exemplu, am pornit cu un titlu care imi rasuna prin minte: „taciturn”- la momentul respectiv nu stiam la ce ma duce cu gandul acest cuvant, asa ca l-am scris, apoi am inceput cu o fraza lipsita de sens( cum fac de obicei), descoperind pe parcurs ca inceputul meu nici nu se aseamana cu restul, realizez pe masura ce scriu ca totul mi se pare deja banal, si ca voi incheia in curand nestiind ce vreau sa spun. Si iar o fraza lunga- cum obisnuia diriginta mea de la liceu sa imi spuna, imediat dupa ce terminam sa scriu ceva- o fraza care se scurteaza, pe masura ce inchei. Cam asa o fi si cu regurile, si cu alegerile pe care le facem, poate cine stie cam asa e si cu viata: inceputul e banal, se lungeste in lung si in lat cat poate, iar sfarsitul le scurteaza pe toate. Toti avem suisuri si coborasuri, nimic nu e vesnic, totul e taciturn cand nu putem sa il atingem, dar o data atins se micsoreaza incet- incet si tot mai mult, pana la sfarsit.
THE END.